Lucia Verman – O Viata Tumultoasa

Lucia s-a născut, a crescut, a copilărit și a petrecut primii 25 de ani din viață în pitorescul Bacău, orașul lui Bacovia, ce parcă definește firea ei suavă, melancolică și plină de dragoste.

A fost fata mijlocie a familiei. Cele două surori ale sale au spus mereu despre ea, dar fără invidie, ci cu admirație, că le-a întrecut, atât în frumusețe, cât și în deșteptăciune.

De asta poate a fost favorita părinților, ea fiind cea trimisă în tabere și excursii. Dar majoritatea vacanțelor copilăriei ei și chiar a adolescenței le-a petrecut la bunicii ei, în Crăcăoani, un sat împrăștiat pe vârfuri de dealuri, unde cooperativizarea nu ajunsese niciodată. Casa este părăsită și dărăpănată acum când nimeni nu mai merge acolo si din păcate, bunicul ei, pădurar la vremea când trăia și când Lucia cu surorile ei mergeau acolo în vacanțele lor, nu mai este să păzească pădurile de hoții de lemne care acum, fără nici o rușine, taie copacii și distrug pădurea cu nepăsare.

Tatăl ei, Eugen, stins și el din viață cu numai trei luni înaintea Luciei, în Septembrie 2021, a plecat în viată ca fochist dar a ajuns ziarist de prestigiu, redactor al ziarului Deșteptarea din Bacău și un apreciat scriitor cu cele zece romane ale sale.

O prezentare deosebită a ziaristului, scriitorului și a omului care a fost Eugen Verman, a făcut-o reputatul om de litere Ion Fercu, în articolul “Eugen Verman, Raiul din care nimeni nu-l poate izgoni”, publicat înainte de moartea acestuia dar parcă prevestind-o.

La vremea când s-a născut și a crescut Lucia, el era deja ziarist. Mama ei, Georgeta, lucra la un muzeu din Bacău. Câștigau probabil destul pentru timpul acela. Totuși, Lucia povestea cu haz că ei îi era mereu foame și la masă trebuia să mănânce repede, până când nu dispăreau din farfurii toate bucățile de carne. Într-o zi a avut marea bucurie sa găsească pe stradă o jumătate de eugenia, biscuitele acela lunguieț, cu cremă la mijloc, care a înlocuit pentru mulți micul dejun si chiar prânzul pe vremurile acelea. Ea a luat eugenia aia, scapătă din plasa cuiva, s-a uitat în jur să fie sigură că nu o vede nimeni, și a ascuns-o repede în buzunar, grijulie ca nu cumva să îi ceară cineva o bucățică din comoara aia.

O dată, tatăl ei s-a întâlnit cu Florin Piersic, era și Lucia acolo, iar Florin i-a dat Luciei o sută de lei. Nu știu ce a făcut ea cu suta aia de lei, dar știu că mi-a povestit asta de multe ori și mereu avea în ochi un zâmbet cald, o fericire creată de acea mare și neașteptată bucurie.

Nici haine bune și frumoase nu a avut tot timpul. Odată, era în clasa a XI-a, a mers la întâlnire cu un coleg. Nu avea pantofi și s-a încălțat cu o pereche de teneși chinezești, albi. Sau aproape albi, că erau purtați și răspurtați și frecați cu îndârjire cu peria cu apă și săpun. Băiatul acela s-a uitat surprins la teneșii ei și a făcut un comentariu idiot, <<ce, așa mergi tu cu mine la petrecere, mă faci de râs!>>Lucia s-a întors imediat pe loc și a fugit acasă unde a plâns îndelung și greu. Rana aia nu i-a trecut niciodată, avea o tristețe mare în glas când îmi povestea întâmplarea asta, chiar și după zeci și zeci de ani.

Ea era foarte cochetă, îi plăcea mult să se îmbrace frumos. Și mai ales îi plăceau parfumurile. Toți anii în care am fost împreună a avut pe toaleta ei, pe countertop’ul de la baie și în locurile ei, special amenajate, multe sticluțe cu diferite parfumuri.

Când a terminat școala a primit o garsonieră, undeva în centrul Bacăului, nu departe de locuința părinților ei, la primul etajul al unui bloc mic, cochet, cu patru etaje.

I-a plăcut nespus de mult garsoniera aia, era luminoasă și mereu plină de flori. Începuse și o poveste din care a scris numai câteva pagini, frumoase și pline de melancolie și dragoste despre garsoniera ei, vecinii și vremurile petrecute acolo. Dar durerea și lupta ei grea cu boala și timpul scurt petrecut pe această planetă nu au lăsat-o să termine această poveste… Nici multe alte povestiri și lucrări, începute și neterminate, sau numai gândite, sau numai dorite.

Prin anii ‘90 lucra la un centru de informatică, introducea date pe cartelele alea perforate ale computerelor ce se răspândiseră în România comunistă și au mai funcționat o vreme în România post-comunistă.

Nu câștiga mult, dar din puținul ăla și-a cumpărat niște haine frumoase, inclusiv un costum Levi Strauss, unul original, nu imitație de proastă calitate luata de la turci. Nu avea mașină de spălat, așa că a spălat totul cu mâna, într-un lighean mic, tot trebuia să aducă apa și să o schimbe. Așa a fost ea tot timpul, în afara hainelor care nu se puteau spăla cu apă, rochii de seară, paltoane sau haine de blană, ea spăla totdeauna lucrurile noi înainte să le îmbrace.

A întins niște frânghii de-a lungul geamurilor și a pus lucrurile alea noi la uscat. Dimineața, când s-a sculat a văzut frânghiile goale nu-i venea să creadă și i-a trebuit mult timp să realizeze că lucrurile ei au fost furate și să izbucnească într-un plâns lung și greu.

Când am mers împreună în România am fost acolo și Lucia mi-a arătat garsoniera care fusese a ei. Cel care a cumpărat-o, aproape pe gratis, de la Eugen, a făcut o farmacie din ea și acum era mare du-te-vino. Era în centru și avea vad bun. Când am intrat acolo, Lucia avea lacrimi în ochi, nu a putut sta mult, nu a vrut să schimbe imaginea pe care o avea despre locul ei cu farmacia aia plină de oameni străini și care mirosea puternic a medicamente.

Lucia a terminat Facultatea de Limbă și Literatură în București. Din păcate însă, în Canada diplomele universitare de literatură și filozofie ale Luciei nu i-au fost de mare folos, nu avea nimeni nevoie de încă o persoană care, într-o engleză șchioapă, să dea lecții de viață celorlalți.

Lucia a fost o visătoare tot timpul, dar mai ales în anii petrecuți în Bacău, la umbra părinților ocrotitori. Nu știa mare lucru despre viață și mai ales despre realitățile Canadiene. Când a aterizat aici credea că va ajunge într-un film, cu bărbați și femei gentili, purtând toalete lungi, de seară chiar și la micul dejun, și care aveau discuții îndelungate și foarte aprofundate despre viață în Romania a lui Saul Bellow, autorul ei preferat.

Din fericire pentru ea, s-a trezit repede la realitate și a terminat cursurile de accounting la Seneca College. A învățat cu sârguință și dăruire și a impresionat profesorii de acolo care au ajutat-o și imediat după terminare a și găsit de lucru.

Când ne-am cunoscut noi, în 2002, într-o seară de noiembrie, era bine înfiptă în realitatea Canadiană. Știa despre toate si despre Canada mult mai multe decât mine, începând de cum se cresc copiii, când se plantează roșiile în gradină, când a fost lansat albumul The Dark Side Of The Moon a lui Pink Floyd, prețul unui apartament în Toronto sau al unui cottage în Georgian Bay și unde se mânca bine și ieftin.

Își luase și mașină și știa să conducă. Puține lucruri nu știa. Și unul dintre acestea era cum să folosească o hartă. Nu se putea orienta după punctele cardinale și nu putea merge la un magazin la cumpărături decât dacă pleca de acasă.

Povestirea pățaniilor ei, când a devenit peste noapte ghid pentru un autocar de așa-ziși turiști, de fapt bișnițari care făceau o excursie de zece zile de vândut haine și alte nimicuri în Polonia, dar în loc să ajungă în Polonia i-a dus într-un lan de porumb în Ucraina unde au stat două zile ca rămăseseră și fără motorină, ne-a făcut să râdem de ne dureau fălcile pe amândoi.

Viața a început să curgă frumos pentru noi din momentul în care ne-am cunoscut. Aveam amândoi joburi bune, eram mulțumiți, copiii o duceau bine, la fel și familiile noastre de peste mări și țări. Dorința ei mare era să se stabilească bine în Canada, să cumpere o casă și să aibă toată familia în jurul ei. Și, mai ales de Crăciun, să îi aibă pe toți la masă, să facă sarmale și salată de boeuf, sa vadă copiii că se joacă cu zăpadă, strigă și se bat și să râdem cu toții cu gurile până la urechi.

Și asemenea momente au fost exact așa cum le dorea ea.

Lanțul de evenimente care au urmat întâlnirii noastre îmi amintește de frazele acelea din romanul lui Marin Preda, în care timpul avea răbdare cu oamenii pentru ca apoi să nu mai aibă.

Până în 2011 am avut o viață lină, cu mici bucurii și mici satisfacții dar mai mult nu ne doream. Timpul avea răbdare cu noi.

Am cumpărat o casă, nu era decât un semi-detached, dar pentru noi era un rai, ne simțeam acasă de parcă eram în vacanță. Mergeam la IKEA și o mobilam cu lucruri ieftine dar frumoase și mergeam să căutăm tablouri pe la free-marketurile și magazinele de antichități din Toronto și de pe oriunde mai ajungeam. Dar am cumpărat și mobilă frumoasă și scumpă, făcută în Olanda, ne săturasem de marfa chinezească de proastă calitate.

Mergeam în mici vacanțe, în Montreal sau în Niagara. La Niagara făcusem noi o excursie exact în ziua în care ne-am cunoscut. Ne legau multe amintiri frumoase de Niagara, acolo ne-am și căsătorit.

În 2006 a fost în vizită la noi tatăl Luciei, Eugen Verman și am mers împreună la câteva întâlniri organizate de revista Observatorul.

Tot atunci Lucia s-a apucat de scris, a încercat să transmită în felul ăsta aspecte legate de viață, reflexii filozofice, care, în câteva ocazii, și-au găsit locul în paginile revistei Observatorul.

Am mers în vizite în Romania, în Spania și în vacanțe în Republica Dominicană și în Mexic.

O bucățică mică din vacanțele alea era ruinată de faptul că Luciei mereu i se întâmpla ceva, făcea insolație, i se înroșea piele de pe picioare sau o mușcau păienjeni veninoși. Dar astea treceau și în final ne aminteam de ele cu nostalgie, nu cu durere sau regret.

În 2008 Lucia a renunțat la jobul ei permanent în contabilitate și a deschis propria companie.

Compania mergea bine, lucra cu Unix, un pachistanez tare de treaba, dar care mânca niște prăjituri de nu le puteai atinge nici cu degetul de cât de dulci erau.

Dar în 2011 roata timpului a început o altfel de mișcare. Timpul nu mai avea răbdare cu noi!

Lucia a închis compania ei, Unix se căsătorise și plecase in Phoenix, Arizona, cu soția lui iar Lucia a plecat in Spania, sa aibă grija da mama mea care se îmbolnăvise și intrase in spital. Mama și-a revenit și noi am mers în Spania de Paște. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe. Mama mea se simțea foarte bine în prezența Luciei, mereu întreba: “Unde este fata mea?” Lucia a fost foarte fericită atunci.

A trebuit, din păcate, să ne reîntoarcem în Spania după numai trei săptămâni ca să participăm la funeraliile mamei mele.

În anul următor, mama Luciei a început sa dea semne de boală. A bolit multă vreme acasă, nu voia să meargă la spital, în doctori nu avea încredere, mai curând vroia să meargă la un schit călugăresc, era tare credincioasă și bisericoasă mama ei.

La fel cum a făcut când mama mea s-a îmbolnăvit, Lucia a plecat în România să aibă grijă de mama ei si i-a fost alături și a îngrijit-o cu multe dragoste. În februarie 2014 mama ei a murit însă.

Pierderea mamei a fost o lovitură extrem de grea pentru Lucia.

Mama Luciei era o moldoveancă tipica, nu prea avea timp de râsete și bucurii personale. Grija ei erau cele trei fete, să aibă mâncare și haine curate și să învețe carte. Nu prea a avut parte nici de multe vacanțe, în vacanțe mergeau fetele, mai ales Lucia. În 2001 însă Lucia i-a chemat pe amândoi părinții la ea, în vizită, terminase colegiul, avea un job bun și locuia într-un apartament frumos. Luna aia, petrecută în Canada a fost de neuitat pentru amândouă, mereu stăteau și depănau amintiri de cum și ce au făcut ele atunci și povesteau cu ochi plini de lacrimi de bucurie.

În 2014 noi tocmai cumpărasem o proprietate mai mare, cu un acru și jumătate de teren, într-un mic si frumos orășel din Simcoe County, la nord de GTA. Bucuria mutării în casa nouă ne-a fost însă umbrita de moartea mamei ei.

Tot în aceeași vară a murit și câinele nostru, Bee. Avea aproape 18 ani și fusese îngrijit cu multă dragoste de Lucia în ultimii lui trei ani de viață, după ce suferise o operație de cancer.

In 2016, chiar de Anul Nou, Lucia a făcut o pneumonie care a țintuit-o în pat aproape șase luni.

Apoi a mai avut câteva clipe de răgaz și de fericire, însă nu multe.

După boala asta, ea a fost mereu obosită, transpira enorm de mult, câteodată schimbam așternuturile în fiecare zi și câte trei rânduri de pijamale pe noapte. Am mers la mai mulți doctori, a făcut multe controale și analize dar nimeni nu știa ce are de fapt.

În 2019 a venit fratele meu în vizită și ne-am apucat să facem niște renovări ale casei.

Cu zece ani în urmă Lucia ne trimisese de acasă pe mine și pe Julia, fata noastră, în Spania, în vizită la sora mea, în timp ce ea a rămas acasă și, împreună cu un contractor pe care-l recomandaseră niște prieteni, s-a apucat de renovări. Când ne-am întors din Spania, nu mai recunoșteam casa de câte schimbări făcuse!

În 2019 însă, abia putea ține în mână o perie ca să vopsească pereții, operație care în decursul timpului devenise specialitatea ei, făcea niște delimitări perfecte între tavan și pereți.

În 2020, în februarie a început tot vălmășagul ăsta de evenimente legate de epidemia de covid. Noi, în micuțul nostru orășel, în care în mod normal nu se întâmplă prea mare lucru, fără vecini în jurul nostru, nu am fost prea afectați de măsurile de izolare si de restricții. Noi oricum eram izolați și nu ne prea grăbeam să ieșim din casă dacă nu era neapărată nevoie. Sfârșitul de iarna, primăvara și vara lui 2020 au fost liniștite pentru noi. Ieșeam în curte și puneam mâncare în bird-feeder;veneau acolo fel și fel de păsări, unele ne ciuguleau semințele din mână; dădeam de mâncare celor aproape 60 de curcani sălbatici care ne vizitau cu regularitate sau făceam plimbări, pe jos sau cu mașina, pe străzile noastre liniștite. Și ne uitam la The Game of Thrones cu Fluffy, pisoiul Luciei, așezat mereu lângă ea și cu ceilalți doi în fața focului de lemne pe care îl aprindeam în fiecare zi, chiar și când era mai cald afară.

Lucia, din păcate, începuse să se simtă din ce în ce mai obosită, îi reapăruseră durerile de spate pe care le avusese cu mulți ani în urmă și îi apăreau niște pete roșii la ochi.

În Septembrie s-a declanșat furtuna.

A început cu Fluffy, pisoiul pe care Lucia îl iubea extrem de mult. Era bolnav de diabet, Luica îl îngrijise doi ani și jumătate făcându-i zilnic injecțiile cu insulină. S-a stins încet și tăcut, în câteva zile.

Apoi din România am primit vestea că Eugen, tatăl Luciei, a intrat în spital. Inițial pentru că a căzut și și-a rupt un picior. Dar, odată întins în pat, nu s-a mai putut mișca și așa a rămas până la sfârșitul vieții.

Și tot în Septembrie Lucia a mers să vadă un medic dermatolog pentru petele roșii ce îi apăreau la ochi. Doctorița aia, o coreeancă foarte energică și devotată meseriei, a făcut o biopsie din care a rezultat că Lucia are amyloidosis. A insistat și pentru alte analize, s-a certat efectiv cu oficiul medicului nostru de familie pentru că nu coopera așa cum ar fi dorit ea din partea lor și a depistat că Lucia are și multiple myeloma cancer. Mai târziu, după încă șase luni, echipa de doctori de la spitalul Princess Margaret din Toronto, unde Lucia făcea un tratament de chimoterapie, a constatat ca avea și cancer la plămâni.

În Decembrie 2021, organismul ei fragil și obosit de anii îndelungați de luptă cu boala a cedat și s-a stins din viață în data de 8 Decembrie, la ora 6:42 PM.

Dorința ei a fost să fie incinerată iar cenușa să îi fie răspândită în pădurile din jurul casei noastre.

Pe 19 Decembrie, într-o zi senină și însorită de iarnă, la ora 3:33 PM, i-am îndeplinit ultima dorință și am răspândit cenușa ei pe apa unui lac din rezervația naturală de lângă casa noastră și la rădăcina a trei brazi falnici de pe malul lacului.

Cenușa ei s-a răspândit în vânt și nu a mai rămas nimic pământesc din ce a fost Lucia Verman.

Dar ea va trai permanent în inimile și suflete noaste, cei care am cunoscut-o, prețuit-o și iubit-o când a fost printre noi!

Și o vom simți mereu aproape prin zefirul dimineților, parfumul trandafirilor, zborul pasărilor, freamătul brazilor.

“Keep in touch”, cum îi plăcea ei să spună.

Să ai un somn ușor și dulce, iubita noastră.

Dormi în pace.

De fiecare dată când Salcia Plângătoare dansează în briză

Te rog să reamintești tuturor că am zâmbit cu ușurință

Nu cu mult timp în urmă

Deci, scumul meu, nu lasă sa dispară

Ceea ce ști

De mine.